DREPTUL FAMILIEI

PROCEDURA DIVORȚULUI

Divorțul reprezintă modalitatea juridică de desfacere a căsătoriei. Din multitudinea de cazuri încredințate spre soluționare, am constatat că majoritatea clienților noștri abordează situația dintr-o perspectivă pesimistă, considerând divorțul fie ca pe o rușine, fie ca pe un punct final al unei etape a vieții lor. Însă, după ce specialiștii Casei de Avocatură i-au îndrumat, asistat și reprezentat, parcurgând împreună cu aceștia întreaga procedură de divorț, au constatat că se simt mult mai liberi, redescoperindu-și valorile personale și realizând că au forța psihică, fizică și emoțională pentru a porni pe un nou drum, de data aceasta cu mai multă experiență.

Legislația actuală din România, oferă soților mai multe modalități pentru desfacerea căsătoriei, dar cea mai sigură, chiar dacă nu este întotdeauna cea mai rapidă, o reprezintă divorțul pe cale judecătorească, urmând calea dreptului comun. Din prisma motivelor care pot sta la baza desfacerii căsătoriei instanța de judecată poate pronunța hotărârea de divorț din culpa ambilor soți (culpă comună), din culpa exclusivă a unuia dintre soți sau poate lua act de acordul soților cu privire la desfacerea căsătoriei.

Din punct de vedere al duratei, un litigiu în instanță având ca obiect desfacerea căsătoriei prin divorț, poate varia de la 3 luni până la 6 luni, în funcție de complexitatea cauzei, de posibila înțelegere dintre soți, de multitudinea probelor propuse și administrate în cauză, de existența copiilor minori, dar și de gradul de aglomerare al instanțelor de judecată.

Ca și costuri, un divorț nu implică eforturi financiare deosebite, fiind vorba numai despre un cumul dintre taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial, cheltuieli care pot fi recuperate în cazul în care instanța pronunță o hotărâre judecătorească de divorț din culpa exclusivă a soțului pârât.

O situație aparte, din punct de vedere afectiv-emoțional, o reprezintă divorțul în care sunt implicați copii minori, rezultați din căsătorie și în care interesul superior al acestora primează în defavoarea desfacerii căsătoriei care cade în planul secund.

Pentru instanțele de judecată din România este extrem de important ca minorul care va rămâne în îngrijirea unuia dintre părinți să beneficieze de toate condițiile morale și materiale necesare creșterii și educării acestuia într-un mod armonios, fizic și mental,  iar părintele respectiv să fie garantul reprezentării, în mod corect, a intereselor minorului.

Întotdeauna ne-am sfătuit clienții să facă separația dintre neînțelegerile care au dus la divorț și relația personală dintre aceștia și copil și să se înțeleagă între ei și spre binele minorului cu privire la persoana în îngrijirea căreia acesta ar fi mai bine să rămână și cu privire la contribuția financiară a soțului care părăsește familia, Casa de Avocatură venind în sprijinul acestora cu propuneri viabile și optime realizate în baza experienței dobândite în domeniu și a practicii instanțelor de judecată.

Din păcate, am întâlnit și situații în care relația dintre soți era grav vătămată, ajungându-se până la acte grave de violență în familie care au impus instituirea unor ordine de protecție pentru soțul agresor prin care instanța judecătorească a luat hotărârea evacuării agresorului din locuința familiei, a dispus obligarea acestuia la păstrarea unei distanțe minime față de persoana vătămată, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia, ori față de locul acesteia de muncă sau reședința sa sau chiar a obligat agresorul să întrerupă orice contact, inclusiv telefonic sau în orice altă modalitate de comunicare cu victima.

Având în vedere multitudinea și complexitatea spețelor de care ne-am lovit în practică și pentru care nu există un model tip de acțiune sau un formular de cerere de chemare în judecată în materia divorțului,  așa cum mulți justițiabili ne-au solicitat, fiecare caz având specificul său și fiecare situație având o rezolvare personală și distinctă de a altora, Casa de Avocatură vă poate oferi următoarele tipuri de servicii:

• consiliere juridică de specialitate cu privire la procedura divorțului, formularea acțiunii de divorț, întocmirea dosarului de divorț și stabilirea strategiei de urmat.
• asistență și reprezentare în fața instanțelor judecătorești, pe fondul cauzei și în căile de atac pe durata procesului de divorț.
• redactare înscrisuri necesare, complementare cererii de chemare în judecată sau a întâmpinării/cererii reconvenționale, după caz.
• asistare și îndrumare cu privire la efectuarea anchetei psiho-sociale în vederea stabilirii locuinței minorului.
• consiliere de specialitate privind exercitarea autorității părintești, obligația legală de întreținere, cuantumul acesteia și modalitatea în care se va presta obligația.
• stabilirea cadrului legal de acordare despăgubiri/prestație compensatorie, îndeplinirea condițiilor reglementate de dispozițiile noului cod civil.
• reprezentarea cetățenilor români stabiliți în străinătate în litigiile de divorț precum și a cetățenilor de naționalități diferite și stabilirea statului competent în soluționarea cererii de divorț.
• redactare cerere ordin de protecție, formulare și susținere în fața instanțelor judecătorești competente a solicitării având ca obiect ordin de protecție.

Partajul bunurilor comune ale soților

În conformitate cu noile prevederi ale Codului Civil, intrat în vigoare la data de 01.10.2011, înainte de încheierea căsătoriei, soții își pot alege, prin convenție matrimonială, un alt regim matrimonial decât cel al comunității legale, putând astfel opta pentru regimul separației de bunuri sau pentru cel al comunității convenționale.

Pentru căsătoriile încheiate înainte de data de 01.10.2011 și care se supuneau regimului comunității de bunuri, ca regim legal obligatoriu, dar și pentru căsătoriile încheiate ulterior acestei date, sub regimul comunității legale, pentru sistarea stării de proprietate comună în devălmășie este necesară partajarea acestora.

Legislația în vigoare conferă părților posibilitatea alegerii modalității efectuării partajului bunurilor comune, cea mai simplă, discretă și avantajoasă cale, din punct de vedere financiar, fiind cea a partajului convențional, realizat prin înțelegerea ambilor soți, nefiind necesară o acțiune în instanță.

Partajul judiciar, este operațiunea juridică prin care soții care nu se înțeleg cu privire la împărțirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei apelează la instanța de judecată în vederea sistării stării de coproprietate și a transformării dreptului indiviz al părților într-un drept divizibil și exclusiv. Și în această situație există posibilitatea ca pe parcursul procesului de partaj, în cazul în care părțile se înțeleg cu privire la împărțirea bunurilor, acestea să încheie o tranzacție de care instanța de judecată să ia act.

Procedura de partaj se poate realiza oricând, la cererea oricăruia dintre soți, nefiind condiționată de introducerea cererii de divorț, soții putând opta pentru partajul judiciar în cadrul procedurii de divorț sau, ulterior acestei proceduri, printr-o acțiune separată.

Practica judiciară în domeniu a statuat faptul că, în situația în care acțiunea de partaj este introdusă odată cu acțiunea de divorț, aceasta se disjunge, urmând să aibă regimul juridic al unei acțiuni de sine stătătoare, deoarece în cadrul acțiunii de partaj instanța de judecată trebuie să stabilească întinderea dreptului de proprietate al soților în funcție de contribuția fiecăruia la dobândirea bunurilor, precum și aportul fiecărui soț și natura acestuia, pecuniară sau în natură, cea din urmă materializată în munca efectivă depusă în gospodărie, modalitatea concretă de partajare a bunurilor, posibilitatea atribuirii acestora în natură, acțiunea de partaj având o întindere în timp mult mai îndelungată decât acțiunea de divorț.

În cadrul bunurilor comune, dobândite de soți în cadrul căsătoriei și care compun, în totalitatea lor, masa partajabilă, nu pot intra bunurile dobândite de către unul dintre soți prin moștenire legală, donație, legat, cu excepția situației în care dispunătorul a stipulat, în mod expres, că acestea vor fi bunuri comune, bunurile care sunt destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, cu excepția cazului în care acestea sunt elemente ale fondului de comerț care face parte din comunitatea de bunuri, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor și asupra semnelor distinctive pe care unul din soți le-a înregistrat, bunurile de uz personal, manuscrisele științifice ori literare, schițele, bunurile dobândite cu titlul de recompensă sau premiu, proiectele de invenții sau alte asemenea bunuri, indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru prejudiciul material sau moral, bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu și bunul dobândit în schimbul acestora precum și fructele bunurilor proprii.

În cadrul procedurii de partaj, Casa de Avocatură vă oferă următoarele servicii:

• consultanță de specialitate cu privire la identificarea și inventarierea bunurilor comune supuse partajului, la modalitatea cea mai convenabilă și avantajoasă de partajare și la admisibilitatea acțiunii de partaj, la efectele juridice ale partajului și la desființarea acestuia.
• consultanță juridică în ceea ce privește efectele juridice ale regimului matrimonial ales sau modificat de către soți cu privire la acțiunea de partaj și la raporturile patrimoniale dintre soți.
• consultanță juridică de specialitate cu privire la drepturile creditorilor unuia dintre soți și posibilitatea intervenirii acestora în cadrul acțiunii de partaj precum și posibilitatea stingerii datoriilor născute în legătură cu un bun comun.
• consultanță, asistență și reprezentare în fața instituțiilor bancare în situația partajului locuinței comune dobândite în timpul căsătoriei prin contractarea unui credit ipotecar, precum și în cazul altor credite angajate de către aceștia în perioada mariajului.
• redactare înscrisuri necesare, asistare și reprezentare în procedura de partaj.
• asistarea și/sau reprezentarea în faza de negociere și încheiere a tranzacției judiciare și a partajului convențional.
• orice alte acțiuni care decurg din acțiunea de partaj.

Exercitarea autorității părintești (custodia minorilor)

Din necesitatea schimbării mentalității conform căreia părintele căruia îi este încredințat minorul, poate exercita, în mod discreționar, autoritatea pe care i-o conferă calitatea de părinte, Noul Cod Civil, în vigoare din data de 01.10.2011, prin dispozițiile sale, a înlocuit instituția încredințării minorului spre creștere și educare unuia dintre părinți cu instituția stabilirii locuinței minorului la unul dintre părinți și exercitarea autorității părintești, în comun, de către ambii părinți, în mod egal și având ca și reper principiul interesului superior al minorului în toate demersurile și deciziile care privesc copiii minori.

Regula impusă de noile reglementări în vigoare este aceea de a se pleca de la prezumția că autoritatea părintească se exercită în comun, existând posibilitatea, în cazuri temeinic justificate, probate și bine argumentate ca autoritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte, însă, asemenea situații, sunt întâlnite foarte rar în practica judiciară, deoarece exercitarea autorității părintești de către un singur părinte echivalează cu decăderea din exercițiul drepturilor părintești ale celuilalt.

Îndepărtarea unui părinte de la exercitarea autorității părintești se poate dispune de către instanța de judecată în cazul în care părintele respectiv se face vinovat față de minor de fapte care pun în pericol viața și integritatea acestuia, de acte de violență fizică sau verbală, de acte de constrângere sau umilință sau respectivul părinte suferă de afecțiuni psihice sau este dependent de consumul de alcool sau de droguri și, nu în ultimul rând, a fost condamnat pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri sau infracțiuni cu privire la viața sexuală.

Exercitarea autorității părintești se dispune de către instanță în cadrul acțiunii de divorț, indiferent dacă soții au formulat sau nu acest capăt de cerere, prin analiza întregului material probator administrat în cauză precum și ținându-se cont de interesul superior al copilului.

În situația în care părinții copilului nu sunt căsătoriți sau nu erau căsătoriți la momentul nașterii copilului, aceștia vor exercita autoritatea părintească asupra minorului/minorilor, în comun, în mod egal, niciunul dintre părinți neputând dispune după bunul său plac și în mod exclusiv în defavoarea celuilalt părinte cu privire la luarea unor decizii importante asupra creșterii, educării, dezvoltării psihice și intelectuale, pregătirii și sănătății copilului până la momentul la care se va stabili, printr-o hotărâre judecătorească, în ce modalitate se va exercita autoritatea părintească.

Întotdeauna Casa de Avocatură și-a îndreptat atenția spre o corectă informare a părintelui sau părinților, cu privire la obligațiile acestora care decurg din exercitarea autorității părintești, îndrumându-i spre realizarea unei concilieri în interesul minorului și pentru ca acesta să se poată dezvolta armonios mental, fizic și psihic, cu respectarea și garantarea ansamblurilor drepturilor sale.

Nu de puține ori am întâlnit situații în care elementele avute în vedere de către instanța de judecată la momentul stabilirii modalității de exercitare a autorității părintești au suferit modificări, fie prin faptul că unul dintre părinți a ajuns, în decursul timpului, să exercite acte de violență asupra copilului minor, sau a fost condamnat pentru fapte care au legătură cu minorii, fie prin faptul că au încetat condițiile care au dus la stabilirea de către instanță a exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte, Casa de Avocatură reprezentând cu succes în instanță părintele care a dorit modificarea unei astfel de hotărâri judecătorești.

În cadrul tuturor litigiilor de acest gen, am sfătuit clienții noștri să opteze pentru exercitarea autorității părintești în comun și să nu transforme această obligație într-o armă a răzbunării față de celălalt soț, arătându-le, din prisma minorului, că această exercitare a autorității părintești îi este utilă și necesară în procesul de creștere și educare, acesta nefiind vinovat de neînțelegerile care au dus la separația părinților săi.

Stabilire și modificare locuință minor

În procedura judiciară de stabilire a locuinței copiilor minori la unul dintre părinți, în situația în care părinții nu se înțeleg, precum și în situația în care înțelegerea părților este contrară interesului superior al minorului, instanța de judecată, va avea în vedere o serie de factori, fără ca vreunul din aceștia să fie absolutizați, printre care: vârsta copilului, condițiile morale și materiale pe care fiecare părinte le poate asigura pentru o bună îngrijire, creștere și dezvoltare fizică, psihologică, educațională, atașamentul copilului față de părinte, opinia copilului de 10 ani, ținând cont de vârsta și maturitatea acestuia, istoricul copilului, având în vedere eventualele comportamente de neglijare, abuz, violență, interes, grijă manifestate de către părinți, asigurarea unei continuități și a unui mediu familial stabil și alte aspecte care țin de respectarea interesului superior al minorului.

Ca regulă, locuința minorilor se stabilește la domiciliul unuia dintre părinți, nefiind posibilă stabilirea locuinței în mod alternativ, celălalt părinte având dreptul de a menține legături personale cu aceștia în cadrul unui program de vizitare, stabilit de către instanța de judecată, în situația în care nu există înțelegere între soți.

Din punct de vedere probator, în aplicarea și respectarea interesului superior al minorului, un rol deosebit de important în litigiile având ca obiect stabilirea locuinței minorului, îl deține raportul de anchetă psihosocială, care trasează liniile directoare în conturarea noțiunii de interes superior al minorului și care are ca scop verificarea condițiilor de locuit corespunzătoare unei creșteri adecvate, care să corespundă și să permită dezvoltarea spirituală și socială a minorului într-un mediu familial stabil, permițând instanței de judecată să analizeze, în paralel, cele două rapoarte, realizate în mod obiectiv de către reprezentanții autorităților tutelare la locuințele ambilor părinți, verificarea veniturilor reale ale părinților, a modului în care aceștia își îndeplinesc obligațiile față de minorul pe care îl au în grijă și nu în ultimul rând, a felului în care părinții sunt caracterizați în comunitatea din care fac parte.

În cazul în care aceste criterii se modifică, în sensul în care părintele la al cărui domiciliu a fost stabilită locuința minorului nu mai are aceleași condiții locative și financiare de creștere și educare a minorului sau nici aceleași condiții morale avute în vedere de către instanță la momentul pronunțării hotărârii, celălalt părinte poate solicita instanței de tutelă să dispună modificarea măsurilor stabilite anterior cu privire la locuința minorului, în condițiile în care nu există înțelegere între părinți.

Părintele care solicită schimbarea măsurii stabilirii domiciliului minorului la locuința sa, trebuie nu numai să probeze faptul că celălalt părinte nu mai prezintă condițiile necesare în vederea asigurării creșterii și dezvoltării armonioase a minorului, că stabilitatea și continuitatea îngrijirii, creșterii și educării acestuia nu mai sunt asigurate, dar, mai ales, să demonstreze instanței de tutelă faptul că acesta și-a îmbunătățit condițiile pe care le avea la momentul la care instanța a stabilit locuința minorului la domiciliul celuilalt părinte.

Un caz controversat în practica judiciară îl reprezintă situația în care părintele la domiciliul căruia a fost stabilită locuința minorului, este nevoit, din motive obiective, să-și stabilească domiciliul/reședința, într-un alt oraș. În această situație este normal și necesar ca respectivul părinte să solicite celuilalt acordul, noi sfătuindu-ne clienții spre forma scrisă a acestuia pentru a evita conflictele ulterioare.

Pe de altă parte, în această situație, mulți părinți, făcând confuzie între stabilirea locuinței minorului la domiciliul acestora și custodia exclusivă, consideră că nu este necesar acordul celuilalt părinte, motiv pentru care dispun, în mod exclusiv, asupra acestei măsuri, îngrădind în acest mod exercitarea autorității părintești în comun. Din experiența acumulată, a rezultat faptul că este necesară o anchetă psihosocială la noua reședință și o hotărâre a instanței care să încuviințeze modificarea survenită, aflându-ne în această situație în prezența unui caz tipic de schimbare a locuinței minorului, chiar dacă minorul rămâne în continuare să locuiască împreună cu același părinte.

Lucrurile diferă în situația în care părintele la care a fost stabilită locuința minorului, își stabilește domiciliul/reședința în străinătate, în acest caz, confruntându-ne cu două situații:

Prima, și cea mai fericită, este cea în care respectivul părinte dorește să își ia copilul cu el la noua reședință, sens în care legislația statului respectiv primează, în general fiind solicitată o hotărâre judecătorească a autorităților din România în acest sens.

A doua situație este cea în care părintele la care a fost stabilită locuința minorului decide să plece la muncă în străinătate, pe o perioadă nedeterminată, stabilindu-și reședința, cu forme legale, pe teritoriul altui stat, lăsând minorul în grija bunicilor sau a altor rude din România, fără a cere consimțământul celuilalt părinte, fără a aduce la cunoștința serviciului de asistență socială de la domiciliul său acest fapt, cu minim 40 de zile înainte și fără a solicita instanței de tutelă delegarea de autoritate părintească.

Dacă în primul caz soluționarea situației este destul de simplă, atât timp cât celălalt părinte este de acord, în cea de-a doua situație, intervine obligativitatea stabilirii locuinței minorului la unul dintre părinți deoarece, prin plecarea părintelui la care a fost stabilită locuința minorului, acesta nu poate rămâne în îngrijirea altor persoane, în lipsa unei hotărâri judecătorești și în lipsa acordului expres al persoanelor desemnate să se ocupe de minor, exprimat în fața instanței de tutelă care va dispune, prin hotărârea judecătorească și cu privire la drepturile ce urmează a fi delegate.

Prin urmare, stabilirea sau modificarea locuinței unui minor reprezintă un act de o maximă importanță care poate influența în mod covârșitor procesul de creștere și educare al acestuia, motiv pentru care avocații Casei de Avocatură au gândit și conceput o paletă largă de servicii precum:

• consultanță și îndrumare socio-juridică în ceea ce privește modul în care se stabilește locuința minorului;
• redactare înscrisuri necesare, complementare cererii de chemare în judecată sau a întâmpinării/cererii reconvenționale, după caz;
• asistare și îndrumare cu privire la efectuarea anchetei psihosociale în vederea stabilirii locuinței minorului;
• traducerea și legalizarea înscrisurilor necesare efectuării anchetei psihosociale prin comisie rogatorie;
• asistare și reprezentare în fața instanțelor judecătorești competente în vederea stabilirii domiciliului minorului pe teritoriul României sau în afara acestuia;
• legalizarea hotărârii judecătorești pronunțate în litigiile care au ca obiect stabilirea domiciliului minorului precum și modificarea acestuia;
• redactare și emitere notificări, memorii, înștiințări, cereri către autoritățile competente în soluționarea situațiilor incidentale cu privire la litigiile de acest gen;
• alte servicii conexe.

Stabilire / reducere / majorare cuantum pensie de întreținere

Caracterizată ca un drept al copilului cu privire la care părintele nu poate dispune, pensia de întreținere se poate defini ca fiind contribuția obligatorie a părinților la cheltuielile de creștere și educare a copilului, care se manifestă în mod egal, solidar și continuu, până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar în cazul continuării studiilor, până la împlinirea vârstei de 26 de ani.

Regula instituită de Codul Civil o reprezintă executarea în natură a obligației de întreținere, atât din partea părintelui la care a fost stabilită locuința minorului cât și din partea celuilalt părinte, excepția făcând-o situația în care obligația de întreținere în natură nu se execută de bunăvoie, moment în care instanța va dispune executarea obligației prin plata unei pensii stabilită fie printr-o sumă fixă de bani, fie printr-un procent din venitul lunar net obținut de către părinte.

Chiar dacă legislația în vigoare statuează contribuția strict în natură a părintelui la care a fost stabilită locuința minorului, nu reglementează și o modalitate de control asupra exercitării acesteia sau o sancțiune la momentul neexercitării respectivei obligații, dar față de celălalt părinte, față de care s-a stabilit executarea pensiei de întreținere prin plata unei sume de bani, normele de drept prevăd sancțiuni pentru nerespectarea obligației de întreținere stabilită de către instanță, care pot merge până la constatarea abandonului de familie, în situația neplății pensiei de întreținere pentru mai multe luni consecutiv.

La momentul stabilirii pensiei de întreținere sub formă de contribuție bănească, instanța de judecată va ține întotdeauna seama de veniturile pe care le deține, în concret, părintele care va fi obligat la plata lunară a acesteia, în situația în care acesta nu propune o sumă fixă pe care să o ofere minorului, sumă care se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.

În situația în care apar schimbări cu privire la mijloacele financiare ale părintelui obligat la plata pensiei de întreținere sub formă bănească, acesta are obligația să procedeze la actualizarea sumei, în mod voluntar, în caz contrar, celălalt părinte având la îndemână o acțiune în instanță în vederea recalculării pensiei de întreținere datorate minorului de către celălalt părinte.

Obligația de întreținere dintre părinți și copiii majori

Obligația părinților de a-și întreține copilul devenit major, aflat în continuarea studiilor, este expres reglementată, ceea ce presupune că, în astfel de situații, starea de nevoie a creditorului întreținerii, care are până în 26 ani, este dovedită prin probarea faptului că frecventează cursurile unei forme de învățământ, indiferent dacă unitatea de învățământ este de stat sau particulară.

În măsura în care copilul major care își continuă studiile desfășoară și o altă activitate, din care obține venituri, la soluționarea cererii sale de obligare a părinților la plata pensiei de întreținere trebuie să se țină cont de această situație, iar dacă veniturile obținute sunt suficiente pentru întreținerea sa, părinții nu vor putea fi obligați să plătească o pensie de întreținere în favoarea acestuia.

În ceea ce privește mijloacele debitorului întreținerii, practica judiciară a apreciat că trebuie să se țină cont de absolut toate posibilitățile materiale ale debitorului, adică atât de mijloacele sale cu un caracter periodic, precum veniturile din salarii și orice alte sume plătite în temeiul raportului de muncă și au caracter de continuitate, de mijloacele cu un caracter de continuitate asimilate veniturilor din muncă, spre exemplu, pensia, precum și de orice alte mijloace cum ar fi economiile și bunurile care se pot valorifica în vederea prestării obligației de întreținere.

În raport de fluctuațiile reperelor în funcție de care se stabilește pensia de întreținere, instanța va putea dispune, după caz, majorarea, reducerea sau încetarea obligației de întreținere.

Încetarea întreținerii

Obligația de plată a întreținerii încetează în situația în care debitorul sau creditorul obligației de întreținere decedează, precum și în cazul în care nu mai sunt îndeplinite condițiile generale și/sau speciale prevăzute de lege pentru existența obligației.

Suplinire consimțământ părinte

Suplinirea consimțământului este o acțiune pe care o are la îndemână părintele care nu exercită în mod exclusiv autoritatea părintească de a obține, pe cale judecătorească, o hotărâre de încuviințare a scoaterii minorului de pe teritoriul României și deplasării acestuia pe teritoriul altui stat, prin suplinirea acordului celuilalt părinte care refuză, în mod nejustificat, să-l ofere, în formă autentică.

În general, această măsură se poate dispune de către instanță pe o perioadă determinată, având un caracter provizoriu, neputând fi o măsură prin care se urmărește eludarea prevederilor legale referitoare la stabilirea locuinței minorului pe teritoriul altui stat, în afara teritoriului României, părintele care solicită suplinirea consimțământului  fiind obligat atât să probeze refuzul nejustificat al celuilalt părinte de a-și da acordul în formă autentică în acest sens, cât și necesitatea deplasării minorului pe teritoriul altui stat (menținerea relațiilor cu familia extinsă, participarea la jocuri/concursuri/olimpiade etc).

În situația în care se justifică urgența luării acestei măsuri de către instanța de tutelă, iar procedura pe dreptul comun de suplinire a consimțământului ar duce la întârzierea sau pierderea unor oportunități pentru minor, această acțiune poate fi solicitată și pe procedura de urgență, urmând ca instanța să dispună cu privire la această măsură înainte de soluționarea fondului cauzei.

Casa de Avocatură oferă, în acest sens, atât servicii de îndrumare și consiliere, asistență juridică și reprezentare în fața instanțelor judecătorești competente, de pe întreg teritoriul României cât și servicii de întocmire a documentației necesare și de reprezentare în fața organelor vamale și a altor instituții ale statului în vederea solicitării, obținerii și a eliberării pașaportului simplu pentru minor sau a prelungirii valabilității și a reînnoirii acestuia, după caz.

Stabilire / modificare program de vizitare minori

Programul de vizitare reprezintă dreptul părintelui la care minorul nu locuiește, în mod statornic, de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia, drept care este, însă, subordonat, imperativului promovării interesului superior al minorului, astfel încât acest drept al părintelui nerezident să fie exercitat în asemenea manieră care să nu aibă o influență negativă asupra dezvoltării armonioase a copilului și să nu fie folosit în scop șicanator sau ca modalitate de sancționare a părintelui rezident.

Această legătură personală între părintele nerezident și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, relația dintre un părinte și copilul său intrând în sfera relațiilor de familie, în sensul dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziție care reclamă ca acest drept al părintelui să fie susținut de măsuri adecvate, implementate de autoritățile competente, astfel încât să nu rămână la nivel formal, iluzoriu, ci să poată fi exercitat, în mod efectiv, de către părintele nerezident.

Dreptul la relații personale nu este un drept absolut, nu aparține doar părinților, nu este un drept al părintelui nerezident împotriva părintelui rezident și nu este un instrument de răzbunare între părinți, ci este, în principal, dreptul copilului de a menține relații cu ambii părinți, precum și cu alte persoane din familie, față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.

În lipsa de înțelegere între părinți asupra programului de vizitare, instanța va încuviința un program de vizitare, pornind de la un criteriu principal, respectiv, interesul superior al copilului, în virtutea căruia va analiza mai multe elemente esențiale pentru a decide un program echilibrat și just, axat pe nevoile reale ale copilului, după cum urmează:

• Vârsta copilului deoarece nevoile emoționale și fizice ale acestuia se schimbă, în mod drastic, pe măsură ce copilul crește.
• Atașamentul emoțional dezvoltat de copil față de părintele nerezident, intensitatea legăturii afective cu părintele nerezident, existența vreunei situații de alienare parentală.
• Programul zilnic al copilului.
• Starea de sănătate a copilului, nevoile medicale ale acestuia, tratamentele pe care acesta trebuie să le urmeze.
• Condițiile materiale, dar și morale ale părintelui nerezident.
• Capacitatea parentală a părintelui nerezident, implicarea sa trecută și actuală în creșterea, îngrijirea și educarea minorului, abilitatea părintelui de a îngriji efectiv copilul.
• Programul de muncă al părintelui nerezident, astfel încât să existe o disponibilitate reală a părintelui în intervalul alocat vizitei și minorul să petreacă efectiv timp cu părintele nerezident, nu să fie lăsat în grija altor rude sau persoane.
• Distanța geografică dintre locuințele părinților.
• Capacitatea de cooperare și colaborare între cei 2 părinți, deschiderea acestora spre coparentalitate, conduita acestora, nivelul de conflict între aceștia.
• Existența vreunui risc de violență, neglijare, consum de băuturi alcoolice sau alte substanțe care să pună în pericol viața și sănătatea copilului.
• Opinia copilului, dacă acesta are împlinită vârsta de 10 ani pentru a fi ascultat.
• Orice alte aspecte care sunt relevante în cazul dedus judecății.

Programul de vizitare stabilit în favoarea unui minor nu este unul standardizat, legislația română nereglementând un program de vizitare universal, fiecare caz fiind analizat individual de către instanță, în funcție de interesul superior al copilului și ținând cont de criteriile sus-enunțate.

De asemenea, programul de vizitare nu trebuie transformat în locuință/reședință alternantă a minorului, această noțiune de ,,locuință alternantă” negăsindu-și reglementarea în legislația română, copilul nefiind un bun partajabil în cote egale, între cei doi părinți, cele două fiind moduri diferite în care se împarte timpul copilului după separarea părinților.

Mulți părinți înțeleg, în mod eronat, dreptul copilului de a petrece timp egal cu ambii părinți, ajungând să propună, sub forma unui program de vizită, o distribuție egalitară a locuinței minorului, o adevărată locuință partajabilă care contravine nu doar legislației române, dar și interesului superior al minorului, deoarece minorul trebuie să beneficieze de o locuință unică, de un mediu statornic, sigur și previzibil, o găzduire egalitară expunându-l pe minor, în mod brutal, atât unei situații obositoare și imprevizibile, cât și stărilor conflictuale dintre părinți, aspecte confirmate de practica judiciară.

Prin urmare, programul de vizitare trebuie adaptat nevoilor și intereselor copilului, nu nevoilor, conflictelor și propriilor interese ale adulților, iar acest program de vizitare se poate modifica, în timp, dacă împrejurările care au stat la baza încuviințării acestuia s-au schimbat considerabil, față de momentul în care s-a stabilit vechiul program. Programul de vizitare nu trebuie să reprezinte o povară nici pentru copil și nici pentru părinte, ci dreptul firesc al fiecărui părinte de a păstra legătura cu propriul copil.

Ce trebuie reținut:

• Dreptul de a avea legături personale cu minorul se stabilește prin acordul părinților, iar, în lipsa acordului, de instanță, după principiul interesului superior al copilului.
• Dreptul de a avea legături personale cu minorul este atât un drept al părintelui, cât și, mai ales, un drept al copilului, nu o favoare acordată de părintele rezident părintelui nerezident.
• Dreptul de vizită nu se condiționează de plata pensiei de întreținere și/sau de exercitarea autorității părintești și nici de obținerea unor beneficii, nefiind o modalitate de șantaj a părintelui nerezident, războiul dintre părinți afectând covârșitor dezvoltarea armonioasă a minorului și transformând copilul într-o armă care îi sacrifică stabilitatea emoțională.
• Programul de vizitare este unul individual, nu standard și se stabilește în funcție de mai mulți factori și de împrejurări concrete, nu în funcție de situații ipotetice.
• Locuința copilului este unică, nu se confundă cu programul de vizitare, iar legislația română nu prevede locuința egalitară, alternantă.
• Lipsa de colaborare dintre părinți, influențarea copilului de către un părinte, prin denigrarea celuilalt părinte, se consideră alienare parentală, iar instanțele de judecată sancționează drastic orice încercare de manipulare a copilului.
• Hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de fond, prin care s-a încuviințat un program de vizitare în favoarea părintelui nerezident, este titlu executoriu, chiar dacă este atacată cu apel. Nerespectarea acesteia duce la punerea în executare silită a titlului executoriu.
• Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, printre care și programul de păstrare a legăturilor personale cu acesta, reprezintă infracțiune, este sancționată și pedepsită de legislația penală.
• Programul de vizită nu este veșnic, acesta se poate modifica dacă au intervenit schimbări semnificative, față de momentul la care acesta a fost stabilit.

Casa de Avocatură are o experiență de peste 14 ani în litigii având ca obiect stabilirea și modificarea programului de vizitare a unui copil minor, oferind următoarele servicii juridice:

• Consultanță juridică, asistare și reprezentare la toate instanțele din țară în cadrul procedurii de stabilire/modificare a programului de vizitare a copilului.
• Asistarea și reprezentarea părintelui nerezident, în etapa executării silite, dacă dreptul acestuia, încuviințat printr-un titlu executoriu, nu este respectat de către părintele rezident.
• Redactarea de acțiuni/întâmpinări/cereri reconvenționale, având ca obiect stabilirea unui program de vizitare sau de modificare a unui program de vizitare deja stabilit.